Dragobetele, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziții. I se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară şi era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă.
Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreț nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă mințile.
După modelul zburătoarelor, fetele şi băieții se întâlneau să sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiți pe parcursul întregului an. Dacă timpul era favorabil, îmbrăcați de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în fața bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci flori de primăvară.
Fata se întorcea în sat alergând, obicei numit “zburătorit”, urmărită de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunți se mai pregătesc pentru toamnă. Din zăpada netopită fetele strângeau de cu seara ultimele rămășițe – zăpada zânelor -, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare şi pentru diferite descântece de dragoste.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind cea în care urmau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
